Legea ursului 2026: România are nevoie de o gestionare reală a populației de urs
Legea ursului 2026 readuce în atenție o problemă pe care vânătorii, gestionarii fondurilor cinegetice și oamenii care trăiesc în zonele de munte o cunosc de ani de zile: populația de urs din România a ajuns la un nivel care generează tot mai multe conflicte cu omul.
Iar aici trebuie spus direct: problema nu mai poate fi tratată doar din birou.
Vânătorul care merge în teren, paznicul de vânătoare, silvicultorul și oamenii care trăiesc lângă pădure văd lucruri pe care statisticile nu le surprind întotdeauna. Un urs care intră repetat în gospodării, se apropie de localități și își pierde frica de om nu mai este doar un exemplar sălbatic întâlnit întâmplător în pădure.
Este un urs obișnuit cu prezența omului, iar gestionarea lui trebuie făcută înainte ca situația să devină tragică.
Datele genetice prezentate de Ministerul Mediului în 2025 au estimat populația de urs brun din România la 10.419–12.770 de exemplare, cu un nivel de încredere de 95%. Același demers a indicat un nivel optim de aproximativ 4.000 de exemplare.
Diferența este enormă.
România are o problemă pe care nu o mai poate amâna
România are una dintre cele mai importante populații de urs brun din Europa, însă dimensiunea populației nu este singurul lucru care contează.
Contează și unde sunt urșii, cum se comportă și cât de des ajung în apropierea oamenilor.
Comisia Europeană arată că România se confruntă cu un nivel foarte ridicat al conflictelor om–urs. În cazul județului Harghita, de exemplu, autoritățile europene notează creșterea conflictelor și menționează factori precum gestionarea necorespunzătoare a deșeurilor și practicile turistice care pot favoriza apropierea animalelor de oameni.
De aceea, discuția despre legea ursului 2026 nu ar trebui redusă la întrebarea „câți urși pot fi împușcați?”.
Întrebarea corectă este:
Ce urși trebuie gestionați, unde și pe baza căror date?
859 de exemplare pentru prevenție în 2026
Forma legislativă analizată prevede pentru 2026 un nivel național de prevenție de 859 de exemplare de urs brun și un nivel de intervenție de 110 exemplare. Cele 859 de exemplare sunt repartizate pe județe și fonduri cinegetice.
Pentru vânători și gestionarii fondurilor cinegetice, această prevedere este importantă.
Dar o cotă stabilită pe hârtie nu este suficientă.
În teren trebuie să existe reguli clare, responsabilități clare și posibilitatea de a interveni rapid atunci când apar exemplare problematice.
Un gestionar nu poate lucra eficient dacă legislația este atât de complicată încât fiecare situație reală devine o problemă administrativă.
Vânătorii trebuie ascultați mai mult
În dezbaterea despre urs, vânătorul este adesea prezentat simplist ca persoana interesată doar de recoltare.
Realitatea din teren este mult mai complexă.
Vânătorii și personalul tehnic al fondurilor cinegetice cunosc traseele animalelor, zonele de hrănire, schimbările de comportament și evoluția efectivelor. Ei petrec sute de ore în teren și pot observa schimbări care nu apar imediat într-un raport.
Asta nu înseamnă că orice urs trebuie împușcat.
Înseamnă că experiența celor care cunosc terenul trebuie să fie parte din decizia de management.
O legislație bună ar trebui să combine datele genetice, monitorizarea, observațiile din teren, pagubele produse și incidentele cu oamenii.
Ce se întâmplă în alte țări europene?
Europa nu are o singură soluție pentru urs.
Comisia Europeană arată că managementul carnivorelor mari diferă de la o țară la alta și că măsurile trebuie adaptate condițiilor locale. În același timp, legislația europeană permite, în anumite condiții, derogări de la protecția strictă a ursului, inclusiv pentru prevenirea unor pagube grave sau pentru siguranța publică.
Italia
Italia este un exemplu interesant tocmai pentru că arată cât de complicată poate deveni situația atunci când populațiile de urs și oamenii ajung să împartă același teritoriu.
În Trentino, autoritățile au recurs în ultimii ani la intervenții letale asupra unor urși considerați periculoși, inclusiv după incidente cu oameni. În 2024, ursul M90 a fost eliminat după ce autoritățile l-au considerat periculos, iar în același an o altă femelă, KJ1, a fost ucisă după ce a rănit un turist.
Italia demonstrează astfel că protecția speciei și intervenția asupra exemplarelor problematice nu sunt întotdeauna concepte incompatibile.
Slovenia
Slovenia este un alt exemplu relevant pentru România.
Acolo, carnivorele mari nu sunt tratate pur și simplu ca vânat obișnuit, însă managementul populațiilor este realizat prin planificare și intervenții controlate. Autoritățile slovene subliniază că populațiile de animale sălbatice trebuie gestionate în raport cu activitățile umane și cu obiectivele de conservare.
Germania
Germania este un exemplu diferit și tocmai de aceea trebuie privită cu atenție.
Nu putem compara direct situația Germaniei cu România, deoarece Germania nu are o populație rezidentă de urs brun comparabilă cu cea din Carpați.
Acest lucru arată însă un principiu important: managementul trebuie construit în funcție de populația reală și de problemele reale din teren, nu copiat mecanic de la o țară la alta.
România nu poate copia o soluție europeană
Aici este probabil una dintre cele mai importante concluzii.
Nu avem nevoie să copiem nici Germania, nici Italia, nici Slovenia.
România trebuie să își construiască propriul sistem, pentru propria populație de urs și pentru propriile comunități.
Comisia Europeană spune chiar că un model unic de management nu funcționează pentru toate regiunile europene. Condițiile locale, densitatea populației, activitățile agricole, turismul și nivelul conflictelor trebuie luate în calcul.
Iar România are o particularitate greu de ignorat: avem o populație foarte mare și un număr important de conflicte om–urs.
Cota nu trebuie să fie scopul. Managementul trebuie să fie scopul.
Poate că aici este cea mai importantă idee din întreaga dezbatere.
Cei 859 de urși nu ar trebui priviți ca o „țintă” care trebuie obligatoriu atinsă.
La fel, managementul nu trebuie transformat într-o competiție pentru trofee.
Scopul trebuie să fie echilibrul populației și reducerea conflictelor.
Dacă într-o zonă există un exemplar care intră repetat în gospodării, atacă animale domestice sau se apropie constant de oameni, acel exemplar trebuie să fie în centrul intervenției.
Dacă într-o altă zonă nu există conflicte și populația este stabilă, decizia poate fi diferită.
Asta înseamnă management real.
O evidență electronică ar putea schimba lucrurile
Una dintre ideile discutate în cererea de reexaminare este crearea unui registru electronic național pentru exemplarele recoltate.
Este o idee care merită analizată.
Un asemenea sistem ar putea permite autorităților să știe rapid:
- unde a fost recoltat exemplarul;
- când a avut loc recoltarea;
- în baza cărui temei legal;
- cine a coordonat intervenția;
- sexul și categoria de vârstă estimată;
- ce documentare foto-video există;
- ce probă biologică a fost prelevată;
- câte exemplare mai sunt disponibile din nivelul aprobat.
Într-un sistem modern de management al faunei, datele trebuie să circule rapid între teren și autorități.
Problema femelelor cu pui
Un alt punct sensibil îl reprezintă interdicția privind femelele însoțite de pui.
Protejarea femelelor cu pui este importantă. Problema este însă aplicarea exactă a unei limite de vârstă în teren.
Un vânător poate observa un pui de la distanță, în condiții de lumină slabă, vegetație densă sau teren dificil. Stabilirea exactă a faptului că acel pui are, de exemplu, un an și nouă luni sau doi ani și câteva luni nu este o operațiune simplă.
Aici legislația trebuie să fie clară, realistă și aplicabilă.
O regulă pe care nimeni nu o poate verifica în condiții reale de teren riscă să creeze mai multe probleme decât rezolvă.
Ce ar trebui să urmărească România
Din perspectiva managementului cinegetic, direcția ar trebui să fie una foarte clară:
date reale + monitorizare + intervenție rapidă + responsabilitate.
Nu protecție fără limite.
Nu recoltare fără criterii.
Nu cote stabilite mecanic.
Și, mai ales, nu reguli scrise de oameni care nu cunosc suficient de bine realitatea din teren.
România are nevoie de un sistem în care specialiștii, gestionarii fondurilor cinegetice, vânătorii, silvicultorii, cercetătorii și autoritățile să lucreze împreună.
Pentru că ursul nu este problema în sine.
Problema este lipsa unui management suficient de eficient pentru dimensiunea populației pe care România o are astăzi.
Iar dacă datele oficiale indică peste 10.000 de exemplare și un nivel optim estimat la aproximativ 4.000, discuția despre echilibrarea populației nu mai poate fi amânată la nesfârșit.
Concluzie
Legea ursului 2026 poate fi un pas înainte, dar numai dacă este aplicabilă în teren.
Vânătorii nu cer lipsa regulilor. Din contră, este nevoie de reguli foarte clare.
Ceea ce trebuie schimbat este distanța dintre ceea ce se scrie într-un act normativ și ceea ce se întâmplă efectiv în pădure.
Pentru că un management eficient al ursului nu se face din birou.
Se face cu date, cu oameni care cunosc terenul și cu decizii care pot fi aplicate atunci când situația o cere.
